 |
 |
 |
 |
Obiectivul principal al Proiectului “Oameni şi Locuri” rezidă în creşterea gradului de vizibilitate a a 6 (şase) obiective culturale cu înalt potenţial turistic din Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti: Casa Cleopatrei Trubețkoi, Casa Dissescu, Biserica Amzei, Muzeul “George Enescu”, Muzeul Aman şi Muzeul de Artă Apuseană “Dumitru Minovici”. Aceste obiective culturale au fost selectate în baza unui plan de acţiune al Consiliului Local al Sectorului 1 Bucureşti astfel încât turiştii să poată vizita aceste obiective intr-o manieră relaxată, bucurându-se de un acces facil, uşor de urmat, folosind informaţiile promoţionale şi/sau traseul turistic ce vor rezulta din acest proiect.
» Descarcă broșura proiectului
» Descarcă harta proiectului
» Descarcă pliantul proiectului
Aproape de Piaţa Victoriei, descoperim o casă cu aspect nobil, cu linii simple si sugestive, etalând un stil neoclasic de factură occidentală, probabil franceză. Stilurile frantuzesti, tipice erei celui de al Doilea Imperiu, au fost adoptate de o maniera provinciala si pe o scara mare si in Romania, in special in Bucuresti, meşterii fiind influenţaţi de tendinţele occidentale.
Construită in primele decenii ale secolului 19, intr-o perioada in care caracterul naţional al arhitecturii româneşti începea să se şteargă, edificiul nu iese aproape deloc în evidenţă, nici prin proporţii, nici prin înfăţişare. In lucrarea “Istoria arhitecturii româneşti din cele mai vechi timpuri”, Grigore Ionescu explica nepotrivirea dintre arhitectura de import şi caracterul sever al monumentelor noastre de stil bizantin: “Meşterii constructori străini nu înţeleg felul de a gândi şi de a simţi al românilor şi cu atât mai mult nu înţeleg nici arta lor. Preţioasa tradiţie fixată "prin îndelungate eforturi graţie acelui simţ particular al proporţiei, în ansamblu şi al frumuseţii discrete în ornament" este cu desăvârşire neglijată.”
Povestea acestei case este una dintre cele mai atrăgătoare, fiind legată de viaţa a două femei ce au locuit aici în veacul al 19-lea: Cleopatra Trubeţkoi si Nyka Capitanovici. Paharnicul Manolache Faca construieste casa in primele decenii ale secolului 19 si o vinde Prinţesei Cleopatra, fiica generalului de brigadă Costache Ghica si a Ruxandrei Cantacuzino. Zis şi “Brigadierul”, deoarece servise în armata Rusă, Costache Ghica era fratele lui Grigore IV Ghica si al lui Alexandru Ghica, conducatorii Tarii Romanesti imediat inainte si imediat dupa Pavel Kiseleff. Cleopatra devine prințesă prin căsătoria cu Serghei Trubețkoi, un print dintr-o familie nobiliara rusa si locuieste in Rusia pana la moartea sotului, in 1840, când, la indemnul lui Alexandru D. Ghica, se stabileste in Bucureşti si cumpara aceasta casa de la boierul Faca.
Cladirea pe care o putem admira astazi pe Calea Victoriei nr. 194, renovata si redecorata, devenea atunci un loc de intalnire pentru intelectualitatea epocii, printre invitatii uzuali fiind si poetul Cezar Bolliac care obişnuia sa ii dedice printesei versuri, in semn de recunostinta pentru dragostea ei pentru artă, pentru intelegerea fenomenului artistic şi gustul rafinat cu care Cleopatra a fost inzestrată. Printesa a incurajat mult literatura fiind o cititoare pasionata. Avea relatii cu mai toti scriitorii romani, le imprumuta carti din biblioteca ei, iar pe unii ii ajuta cu bani sau le oferea lungi sejururi la conacul sau de la Băicoi.
Ultimii ani Prinţesa Cleopatra a preferat să îi petreacă în singurătate. A fost văzuta in public ultima oara, in Bucuresti, in anul 1862, cu prilejul inmormantarii lui Alexandru Ghica. Se stinge din viata in anul 1880, neexistand niciun fel de stiri despre ultima parte a vietii sale.
Resedinta Cleopatrei Trubetzkoi a intrat in istorie in primul rand prin faptul ca la sfârşitul anului 1846 l-a avut drept oaspete pe marele pianist Franz Liszt, care a dat în Bucureşti trei concerte, unul la palat şi două la Sala Momolo.
Dupa moartea prinţesei, în 1880, un bogat negustor craiovean pe nume Zaharia Nenciu, refugiat din Macedonia, cumpără aceasta casă pentru fiica lui, Nyka. Se poate desluși deasupra, pe fronton, litera – N – monograma bogatului negustor Nenciu, înscrisă într-un medalion. Aceeaşi literă poate fi vazuta şi pe feroneria porţii ce deschide cale spre curtea interioară.
În cartea „Bucureștii de altădată“, Gheorghe Crutzescu o vedea pe Nyka, fiind “cea mai elegantă femeie din Bucureştii sfârşitului veacului trecut“. Era o femeie extraordinar de frumoasă, înclinată spre lux, dar și nestatornică la fire, ea fiind căsătorită de mai multe ori și trecând prin multe alte aventuri. Despre extravaganțele ei povestește același Gh. Crutzescu spunând că “Nyka avea nu numai cingătoarea muscalului asortată cu culoarea rochiei pe care o purta, dar și căptușeala trăsurii“. Se urca în luxosul ei landou comandat la Paris și ieșea în plimbare la Şoseaua Kiseleff, pentru a fi admirată și a stârni invidia protipendadei.
Dupa moartea doamnei Nyka, in aceasta casa a desfasurat activitatea Asistenta Sociala, devenind apoi sediul unor institute ale Academiei.
În jurul anului 1900 interioarele cladirii au fost decorate cu picturi, copii după Boucher.
Construită în stil neoclasic de factură franceză, Casa din Calea Victoriei nr. 194 ne înfăţişează o întoarcere la formele greco-romane caracterizate prin claritatea expunerii şi simplitatea structurii prin intermediul ordinii, al simetriei şi al proporțiilor.
La intersecţia Căii Victoriei cu strada Gheorghe Manu (fosta Strada Lemnea), vis a vis de Muzeul George Enescu, putem admira o frumoasă casă reprezentativă pentru stilul neoromânesc, fiind catalogată clădire de importanţă naţională.
Cunoscută şi sub denumirea de “Casa Dissescu” clădirea a fost construită în două etape, corpul de pe Calea Victoriei fiind edificat încă din anul 1860. Câteva decenii mai târziu clădirea ajunge în posesia lui Constantin Dissescu care o reface, încredinţând lucrarea arhitectului Grigore Cerchez şi colaboratorului său, francezul Alexandre Clavel. Cei doi concep un proiect în care utilizează cu ingeniozitate elemente de vocabular specifice stilului neoromânesc, in vogă în primii ani ai secolului al XX-lea, în Romania de dinaintea primului război mondial, în zona numită „Vechiul regat”. Odată cu finalizarea lucrărilor care au durat 2 ani, între 1910-1912, Calea Victoriei, inima Bucureştiului monden şi cultural de odinioară, se îmbogăţea cu o nouă bijuterie arhitectonică.
Edificiul se impune atenției prin echilibrul proporțiilor sale și, mai ales, prin elemente tradiționale de arhitectură românească. Se remarcă prin eleganţa liniei, proporţiile armonioase şi ornamentaţia de inspiraţie brâncovenească.
Loggile de pe cele două faţade, cu coloane şi balustrade din piatră bogat sculptată, îi conferă o notă distinctivă. Observăm, în fațada dinspre Calea Victoriei, o loggie în spiritul arhitecturii brâncovenești. Loggia de pe strada Manu este asemanatoare celei de pe Calea Victoriei numai ca in partea superioara este marginita doar de trei arcade.
La fațada dinspre strada Manu se află corpul intrării, cu trei arcade boltite sprijinite pe coloane cu caneluri răsucite și unite la bază prin balustrade de piatră sculptată cu bogate motive ornamentale. Tot aici observam curtea interioara si terasa belvedere la nivelul etajului 1.
Spaţiile interioare, care păstrează încă elemente din decoraţia imaginată de Grigore Cerchez, adăpostesc patrimoniul Institutului de Istorie a Artei care, în prezent, îşi desfăşoară activitatea în această clădire.
Găsim aici o bibliotecă de artă unică în ţară, arhive documentare şi o colecţie valoroasă de artă plastică provenind din donaţiile făcute de profesorul Oprescu, de inginerul Gheorghe Balş şi de familia Busuioceanu.
Constantin Dissescu, jurist eminent, profesor de drept şi om politic s-a născut la data de 8 august 1854. Fiu de magistrat, după finalizarea studiilor la liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti, urmand traditia familiei, se înscrie şi urmează cursurile Facultatii de Stiinte Juridice din Paris, susţinând doctoratul în drept în 1877.
După întoarcerea în ţară, în 1878, Dissescu intră în magistratură, fiind numit judecător al Tribunalului judeţului Ilfov.
De asemenea, a fost profesor de drept penal la facultatea din Iaşi şi apoi profesor de drept public român, la Bucureşti.
Graţie prestigioasei pregătiri de specialitate, Constantin Dissescu este ales decan al facultăţii de Drept din Bucureşti, timp de două mandate: 1909-1911 şi 1911-1913”. Ca profesor, a întocmit şi tipărit un valoros curs de drept constituţional, primul de acest fel din literatura de specialitate din România, în trei volume editate în perioada 1890-1892. În 1884 a intrat pentru prima oară în Parlamentul ţării, ca reprezentant al Colegiului de Cameră din partea Partidului National Liberal.
Un an mai târziu se retrage şi optează pentru Partidul Conservator. Este apoi avocat al statului în perioada 1892-1895. Constantin Dissescu a îndeplinit în mai multe rânduri funcţia de ministru, la Ministerul Justiţiei, 11 aprilie 1899-7 iulie 1900 şi la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 24 octombrie 1906-12 martie 1907 şi în perioada 14 octombrie 1912-13 decembrie 1913.
După primul război mondial reintră în Partidul Naţional Liberal, fiind unul dintre artizanii Constituţiei din 1923.
Pe lângă opera şi activitatea sa, cu impact major asupra unui număr mare de români, Constantin Dissescu le-a lăsat urmaşilor şi o adevărată bijuterie arhitecturală, casa Dissescu din Bucureşti, de pe Calea Victoriei.
Muzeul Naţional „George Enescu” se află în Palatul Cantacuzino, una dintre cele mai frumoase clădiri din Bucureşti. Somptuoasa intrare, umbrită de imensa copertină în cel mai autentinc stil Art Nouveau, anunţă că luxul şi rafinamentul de epocă s-au întâlnit pentru a ridica, pe Podul Mogoşoaiei - astăzi Calea Victoriei nr. 141 - unul dintre cele mai strălucite şi impunătoare palate bucureştene.
Construit între 1901-1903 pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino (fost primar al capitalei, prim-ministru, şef al Partidului Conservator), palatul a fost realizat după proiectele remarcabilului arhitect Ioan D. Berindei. La decorarea clădirii, acesta şi-a asigurat colaborarea unor renumiţi artişti ai vremii – G. D. Mirea, Nicolae Vermont şi Costin Petrescu (pentru picturile murale), Emil Wilhelm Becker (pentru sculpturi şi ornamentaţia sculpturală), Casa Krieger din Paris (pentru decoraţia interioară: tapiserii, candelabre, lămpi, vitralii etc).
Edificiul, declarat monument de arhitectură, are patru niveluri: un subsol înalt, alcătuind soclul construcţiei; un parter cu ferestre în arc de cerc şi cu balustrade de piatră; un etaj cu ferestre drepte, prevăzute cu balconaşe din fier forjat şi o mansardă cu lucarne (n.n. - ferestre mici, amenajate în acoperișul unei construcții, în scopul iluminării și aerisirii) bogat ornamentate. Faţada are ca element dominant intrarea, uşor decroşată (n.n.- deplasată), precedată de trepte ample, din marmură, străjuită de doi lei din piatră şi ocrotită de o copertină în formă de scoică.
Dintre spaţiile prevăzute în somptuosul interior al clădirii, se remarcă sala centrală de la parter, cu picturi murale şi coloane de marmură roz.
În 1913, palatul a trecut în posesia fiului ctitorului, Mihail G. Cantacuzino, şi a soţiei acestuia, Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu). La acea vreme, edificiul era celebru în Bucureşti pentru marile baluri pe care Mihail G. Cantacuzino împreună cu Maruca Rosetti le găzduiau aici. Seratele şi audiţiile muzicale, la care George Enescu era un obişnuit, erau binecunoscute şi se bucurau de prezenţa numelor sonore din aristocraţia română și străină.
După decesul prematur al lui Mihail G. Cantacuzino, Maruca a devenit, în 1937, soția lui George Enescu. Cuplul Enescu a locuit în casa din spatele palatului - destinată iniţial administrației clădirii - între anii 1945-1946.
În anii ’40, Palatul a adăpostit sediul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, apoi, din 1947, Institutul de Studii Româno-Sovietice. După moartea lui George Enescu, în 1955, soţia sa a lăsat statului român, prin testament, Palatul şi clădirile anexe, cu scopul înfiinţării unui muzeu dedicat memoriei compozitorului. Astfel, în anul 1956, Palatul Cantacuzino a devenit Muzeul Memorial „George Enescu”. Muzeul expune documente şi obiecte personale ale muzicianului.
Aici se află, alături de vioara pe care Enescu a primit-o cadou la vârsta de 4 ani, partituri ale operelor sale, diplome şi medalii ce i-au fost conferite, printre care și cea a Legiunii de Onoare Franceze. Amplasat într-un spaţiu de excepţie, Muzeul Naţional „George Enescu” este investit deopotrivă cu valoare culturală, istorică, artistică şi turistică. În sălile palatului se desfăşoară expoziţia permanentă dedicată lui George Enescu, ce cuprinde fotografii, manuscrise, documente diverse, diplome, decoraţii, desene, busturi, instrumente muzicale, fracul şi costumul de membru al Academiei Române, masca mortuară şi mulajul mâinilor artistului – mărturii cu valoare memorială unică. Atmosfera de odinioară se regăseşte şi în intimitatea casei din spatele palatului, auster amenajată, devenită Casa memorială „George Enescu”.
George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni, Botoşani - m. 4 mai 1955, Paris) este considerat cel mai important muzician român. Personalitatea sa artistică s-a manifestat în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor. La vârsta de 5 ani, micul Jurjac (după cum îl alintau membrii familiei şi prietenii) avea un singur vis: să devină compozitor.
„Lucru curios - avea să-i declare mai târziu compozitorul lui Bernard Gavoty, critic muzical şi jurnalist de radio: “Nu ştiam nimic, nu ascultasem nimic sau prea puţin, nu am avut pe lângă mine vreo persoană să mă influenţeze şi, totuşi, de copil, am avut această idee fixă: de a fi compozitor. De a fi numai compozitor.”
Când avea 4 ani, primeşte primele noţiuni muzicale de la tatăl său și de la un vestit lăutar, Nicolae Chioru. Tot atunci, părinţii îi oferă în dar o vioară cu trei coarde, pe care copilul o aruncă în foc, supărat că nu fusese luat în serios pentru a primi o vioară adevărată. După ce i se dăruiește vioara la care visa, copilul începe să interpreteze, după ureche, melodii auzite în sat.
Își începe studiile muzicale datorită lui Eduard Caudella, compozitor şi profesor la Conservatorul din Iaşi. În 1886, acesta a remarcat talentul micului Jurjac şi le-a recomandat părinţilor să-şi îndrepte copilul spre studiul muzicii.
Dovezi ale primelor încercări de compoziţie datează din 1887, când Enescu avea doar şase ani. „De îndată ce am avut la dispoziţie un pian, am început să compun. [...] Am schimbat cu o adâncă bucurie instrumentul monodic pe care cântasem până atunci, cu un instrument polifonic; după ce nu putusem face altceva decât să execut nişte melodii fără cel mai mic acompaniament, ce bine era să mă desfăşor acum în acorduri! [...] Şi – fără să mai stau pe gânduri – am început să compun”, mărturisea mai târziu Enescu.
Între 1888-1894 studiază la Conservatorul din Viena, avându-i ca profesori, printre alţii, pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) şi pe Robert Fuchs (compoziţie). La vârsta de 8 ani, debu-zează ca violinist. Presa vieneză l-a numit „un Mozart român“.
După absolvirea Conservatorului din Viena, îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899), sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie). Debutul său componistic în condiţii excepţionale - datorat în parte protectoarei sale Elena Bibescu - are loc pe 6 februarie 1898, la Concertele Colonne din Paris, cu suita simfonică Poema Română, op. 1.
Dintre cele mai cunoscute compoziţii ale lui George Enescu amintim: cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major, op. 9 (interpretată în 1911 de Orchestra Filarmonicii din New York, sub bagheta renumitului Gustav Mahler) şi Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13 (1905).
Cea mai îndrăgită lucrare a sa este opera Oedip, op. 23, dedicată Mariei Rosetti-Cantacuzino și finalizată după zece ani de muncă. „Romantic şi clasic prin instinct, m-am străduit să împreunez în toate lucrările mele o formă de echilibru care îşi are linia ei lăuntrică bine definită”, declara compozitorul în 1936, pentru Ziarul Dimineaţa.
Enescu a avut și o activitate pedagogică impresionantă. Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin.
Acesta din urmă a păstrat un adevărat cult şi o profundă afecţiune pentru Enescu: „Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. [...]
Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe”. Pentru încurajarea creaţiei muzicale româneşti, compozitorul a instituit, în 1913, Premiul Naţional de Compoziţie George Enescu, susţinut din fonduri personale.
În prezent, memoria marelui muzician este perpetuată prin Festivalul Internaţional care-i poartă numele, prin diferite simpozioane naționale și internaționale şi prin expoziţii, concerte şi publicaţii realizate în cadrul Muzeului Naţional „George Enescu“ din Bucureşti.
Muzeul Theodor Aman funcţionează chiar în locuinţa pictorului, într-un edificiu reprezentativ pentru stilul neoclasic. Casă, locuinţă şi atelier, ridicată în 1869 pe locul din str. Clemenţei (astăzi C.A. Rosetti, nr.8), clădirea primită ca zestre de soţia pictorului este rodul concepţiei artistului.
De la planurile casei şi decoraţia exterioară (realizată în colaborare cu sculptorul Karl Storck), până la decoraţia interioară (pictura murală, vitraliile, stucatura tavanelor, decorația pictată şi aplicată pe uşi, lambriurile şi coronamentul uşilor din atelier sau mobilierul sculptat), toate sunt rezultatul viziunii lui Aman. În 1904, urmărind să îndeplinească dorinţa soţului, după nenumărate memorii adresate Ministerului Instrucţiunii Publice, Ana Aman va dona statului colecţia şi casa, în ideea ca aceasta să devină muzeu, fapt ce se va întâmpla în 1908.
Muzeul Theodor Aman este prima casă-atelier de la noi și funcţionează ca atare, încă de la deschidere, în locuinţa pictorului, un edificiu inedit în peisajul arhitectonic al celei de-a doua jumătăţi a sec. al-XIX-lea. Muzeul Theodor Aman este cel mai vechi muzeu de artă din București și unul dintre cele mai valoroase muzee ale Capitalei. De ase-menea, este singura casă-document de epocă din București. Valoarea patrimonială constă, în primul rând, în aspectul memorial pe care îl reprezintă acest ansamblu plastic şi arhitectonic.
Planul edificiului, imaginat de Aman, s-a concretizat într-un proiect realizat de antre-prenorul Fr. Scheller, la indicaţiile precise ale artistului. În 1869, era ridicată locuinţa, un adevărat templu al artei. În articularea clădirii, Aman a apelat la elemente ale arhitecturii neoclasice şi renascentiste, vizibile mai ales pe faţadele nordică şi estică, dar şi la stilistica neogotică, în decorarea atelierului de pictură, cea mai spectaculoasă încăpere a casei. Aici a trăit şi lucrat artistul până la sfârşitul vieţii, în 1891. Casa a revenit, prin testament, soţiei.
Într-o scrisoare, Ana Aman mărturisea că dorinţa pictorului a fost ca această casă să devină muzeu. De aici şi demersurile pe care ea le-a făcut în acest sens pe lângă Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi pe lângă Casa Regală. În 1904, clădirea, colecţia de pictură, gravură, instrumentele de lucru și mobilierul, intrau în posesia statului, iar patru ani mai târziu, la 16 iunie 1908, se deschidea oficial Muzeul Theodor Aman.
Colecţia muzeului este extrem de variată şi deosebit de valoroasă, întrucât constă din lucrări semnate de Aman, în aproape toate genurile şi tehnicile artei de şevalet, gravură, artă decorativă şi diverse obiecte care i-au aparţinut. Expuse în casa artistului, lucrările alcătuiesc un tot unitar, conservând atmosfera de sfârşit de secol XIX şi spaţiul în care a trăit şi creat primul pictor român modern.
Fondul principal îl constituie donaţia Anei Aman din 1904, sporit ulterior prin alte donaţii, transferuri sau achiziţii. În 1950, un lot important de lucrări private, ce a contribuit la constituirea Galeriei Naţionale, completează acest fond.
Muzeul deţine 165 de lucrări de pictură în ulei pe pânză sau panouri de lemn. Sunt pânze ce urmăresc evoluţia artistului, din perioada de început a creaţiei, până la lucrările de maturitate.
Aman este primul artist român care excelează în abordarea genurilor noi: consacră scena de bătălie şi portretul istoric; “atelierul artistului”; ambianţa din interior sau peisajul din proximitatea casei; reuniunile mondene; scena gen în peisaj citadin sau rural (unele, adevărate documente de epocă, ce surprind aspecte din cotidianul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi evoluţia modei acelor vremuri); peisajul din anii maturităţii; nudul, ca gen nou (înaintea lui Grigorescu) sau scene orientale. Toate acestea sunt ilustrate în colecţie şi probează modernitatea lui Theodor Aman.
Gravura ocupă un loc important în cadrul colecţiei, în special cea în aquaforte, tehnică pe care Aman a deprins-o în anii de studii, în capitala Franţei, şi căreia i s-a consacrat, cu perseverenţă, începând cu 1872 și până în 1881. Pentru performanţele de excepţie în această tehnică, în 1875 a fost ales membru al Societăţii Aquafortiştilor de la Paris. Graţie relaţiei cu editorul A. Cadart, care i-a publicat o serie de planşe, cinci plăci de gravură ale lui Aman au intrat în posesia Societăţii Aquafortiştilor. Planșe ale lui Aman au figurat şi în publicaţia societăţii, “L’illustration nouvelle”.
În inventarul din 1904 erau înregistrate 53 de aquaforte încadrate, cărora li s-au adăugat alte donaţii ale Anei Aman şi exemplare din tirajele postume Fischer Galaţi, Adrian Maniu, Mişu Teișanu sau Alexandru Moscu, plus unele transferuri şi achiziţii, astfel că, în prezent, din Colecţie fac parte 298 de gravuri.
Muzeul păstrează şi cele 43 de plăci de gravură pe care Ana Aman le-a donat în 1904. Aquarela, relativ slab reprezentată în colecţie sub aspect cantitativ (33 de lucrări), tratează teme diverse, unele inedite, altele prezente în pictură, gravură sau desen. Cu excepţia unui bust al Pepicăi Aman, a bustului lui Mihai Viteazul şi al unui cap de femeie, modelat în ceară sau plastilină, sculptura ţine mai mult de latura decorativă şi se regăsește la piesele de mobilier.
În inventarul din 1904, acestea figurau astfel: “1. Un dulap din stejar gotic (sculptat în 1865); Un dulap mic cu două basoreliefuri, reprezentând sculptura şi pictura; 3. Un dulap pe patru picioare, cu încuietură secretă, cu basoreliefuri, reprezentând două femei nude; 4. O masă din stejar, sculptată şi gravată. Pe faţă sunt cioplite nouă chipuri de voievozi naţionali; 5. O cutie pentru lemne (cu figuri alegorice); 6. Dulap de haine. Amor şi Psyhia, sculptaţi pe faţă; 7. Lavabou cu oglindă şi sculpturi; 8. Cadrul unui ceasornic. 9. Două uşi cu două canturi, pe care sunt ciopliţi Titien, Rembrandt, Veronese şi Raphael.” Presa pentru gravură, adusă de la Paris în 1872, bancuri de lucru, dăltiţe, ace de gravură, palete, cutii şi bastoane de pictură, pensule, mojare, sticluţe – conferă un plus de autenticitate atmosferei atelierului de pictură şi gravură. În biblioteca - sculptată și concepută de Aman - se păstrează o parte din cărţile artistului, cele pe care doamna Aman le-a lăsat în casă, în 1904. Câteva piese de costum oriental (șalvari, mantale şi papuci de cadână, fes), ii şi catrinţe olteneşti, panoplia cu arme (puşti şi pistoale orientale cu intarsii de alamă, fildeş sau sidef), vase româneşti sau orientale, ciubuce, narghilea, ce figurează şi astăzi în patrimoniul muzeului, au fost folosite de Aman ca material de lucru şi pot fi recunoscute în pânzele lui. Alături de alte obiecte personale, toate alcătuiesc colecţia de peste o mie de piese a muzeului.
Theodor Aman este un produs al educației îngrijite, clasice, tradiționaliste, din familiile bogate ale acelor vremuri. Au existat anumite principii pe care le-a considerat dogme, contra cărora era periculos să te ridici. În timpul șederii la Paris, Aman a căutat să se cultive și a muncit serios, nu numai în direcția artei sale, ci și pe tărâm literar. Dedicându-se artei și consacrându-i o viață întreagă, el a ridicat-o în acele timpuri până la nivelul unui om bogat și de neam. Prin Școala de Arte Frumoase, a îndrumat spre pictură și sculptură pe toți artiștii cu care ne mândrim.
El a fondat pinacotecile și a împlântat profund credința că arta noastră nu se poate dezvolta decât alături de școala franceză. Opera unui astfel de om formează cel mai in-teresant capitol din istoria începuturilor picturii românești, căci Aman a fost - mai mult decât un mare artist - un deschizător de drumuri.
Deschis în aprilie 1946, Muzeul de Artă Veche Apuseană “Ing. Dumitru Furnică-Minovici” este o clădire–instituţie armonios construită, casa şi colecţia aflându-se într-un echilibru perfect. O casă construită pentru o colecţie! Cu un cost exorbitant (conform devizelor progresive şi a celui final) de 7.032.182 lei-aur (moneda 1942), ridicat între 1941-1942 de meşteri străini (austrieci, nemţi, italieni), muzeul este rodul a peste 400 de schiţe făcute de fondator şi de arhitectul angajat, Enzo Canella. Antrepenorul, tot italian, D. Toffolo, a adus o echipă de meşteri italieni, care au lucrat sub directa supraveghere a fondatorului muzeului şi a arhitectului.
Rezultatul a fost remarcabil, atât din punct de vedere structural, cât şi estetic. Deşi iniţial arhitectul angajat pentru ridicarea casei i-a propus ing. D. Furnică- Minovici două planuri de case (unul în stil gotic francez şi unul în stilul renaşterii italiene), în cele din urmă, coroborând destinaţia cu funcţionalitatea casei, inginerul s-a oprit asupra stilului Tudor (așa-zisul gotic terţiar sau perpendicular englezesc), de secol XV. Un rol decisiv în alegerea stilului arhitectonic l-au avut numeroasele ferestre, ce rezolvau în mod fericit problema muzeistică a luminii.
Finalizată în 1942, casa ing. Dumitru Furnică-Minovici a fost donată Academiei Române în 1945 (prima donaţie), următoarele două (1957, 1975) fiind făcute împreună cu soţia sa, Ligia Furnică-Minovici. Doi ani mai târziu, alţi colecţionari celebri (H. Zambaccian, Dr. Dona Slătineanu etc.) au urmat exemplul lui Minovici.
Dumitru Furnică-Minovici s-a născut la 14 decembrie 1897, în Bucureşti, fiul al lui Zaharia Furnică, fecior de țăran din Scheii Braşovului. Clasele primare le-a făcut la Şcoala Silvestru, iar liceul, la Colegiul „Gheorghe Lazăr”. După satisfacerea stagiului militar, a plecat în Franţa, la studii, pe cheltuiala unchiului său, Dr. Nicolae Minovici. Și-a încheiat studiile în 1924, când s-a și întors în țară. Între 1924-1927 a fost angajat al Societăţii de Petrol „Cometa“, apoi, din 1927, a lucrat la Societatea Anonimă Română „Creditul Minier“, de unde a fost destituit în 1947, în condiţiile etatizării.
În 1941, la cererea unchiului său, dr. Nicolae Minovici, acceptă titlul de conducător onorific al Muzeului de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici”. Devine apoi specialist conservator al Muzeului de Artă Feudală „Ing. Dumitru Furnică- Minovici”, muzeu pe care-l va păstori, cu oarece dificultate (dat fiind contextul politic, cultural şi social) până la moartea sa, în 1982. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu.
Colecţia cuprinde valoroase piese de artă europeană (sec. XV-XIX) - arme medievale şi moderne, vitralii (austriece, germane, elveţiene), tapiserii flamande, mic mobilier de artă (renascentist toscan, Louis XIII, Louis XV, elisabethan, Chippendale), opere ale unor pictori italieni, flamanzi, germani, rarităţi bibliofile etc.
Dumitru Minovici nota: “Voi începe prin a vă arăta, în câteva cuvinte, cum a încolţit în mintea mea dorinţa de a colecţiona de pretutindeni obiecte de artă, pe care, mai târziu, să le expun într-o casă construită în acest scop, care să devină un muzeu, pus la dispoziţia maselor populare.
Desigur că această realizare nu ar fi fost posibilă fără nicio înclinaţie naturală înspre tot ce e artă şi tot ce e frumos, unită cu studii aprofundate în această direcţie, cu vizitarea muzeelor şi expoziţiilor de artă de pretutindeni şi cu frecventarea artiştilor, criticilor şi a cunoscătorilor de artă renumiţi. Mult timp mi-a trebuit până să mă hotărăsc în ce stil ar fi mai nimerit să construiesc casa în care urma să fie expusă colecţia, dorind în primul rând să realizez o concordanţă între stilul casei şi obiectele din interior. De aceea, ani de-a rândul am făcut zeci, mai curând sute de schiţe după detalii de arhitectură a vechilor construcţii, căutând cea mai nimerită soluţie arhitectonică.
Am socotit că stilul gotic terţiar englez era cel mai potrivit, geamurile fiind foarte numeroase, chiar lipite unul de celălalt şi, mai mult, adesea suprapuse. Acest stil se mai numeşte şi stilul Tudor, după numele dinastiei Tudorilor, fondată de Enric al VIII-lea, care a durat aproape tot secolul al XVI-lea.
Caracteristice stilului sunt şi ogivele liniştite, turtite, în completă contradicţie cu stilul gotic terţiar francez, aşa-zis flamboiant, foarte înflorit şi cu ogivele foarte ascuţite. Printr-o poartă cu linii graţioase cu caracter gotic, lucrată în fier forjat, se trece peste un podeţce reaminteşte oarecum un aşa-zis „pont-levi”, din regiunea Norfolk. Deasupra uşii de la intrare se găseşte un basorelief, ce-l reprezintă pe patronul vânătorilor, Hubertus.
Uşa, în stil gotic, este din stejar masiv, o copie fidelă a uşii de intrare de la Hornby Castle din Yorkshire. Un „martello” italienesc în bronz, reprezentând-o pe Diana, zeiţa vânătorilor, completează această uşă, pe cât de masivă, pe atât de proporţională şi graţioasă. Un vestibul lung, cu un plafon în unghi, constituie intrarea propriu-zisă în muzeu. Pe pereţi sunt expuse o serie de gravuri din secolul al XVII-lea, unele în culori, executate de J. Riedinger, vestit pentru scenele de vânătoare, precum şi trofee, arme vechi, arbalete, puști cu cremene, această galerie cu caracter vânătoresc.
Pe peretele din stânga căminului este aranjat un panou, compus dintr-o ladă mare din lemn de stejar sculptat, în care este săpată vârsta: anul 1715; în dreapta şi în stânga lăzii se află două scaune cu spătar înalt, sculptat, de provenienţă lombardă, din secolul al XVII-lea. Deasupra lăzii, o sculptură în lemn, policromă, atrage atenţia vizitatorului, atât prin atitudinea şi sobrietatea execuţiei, cât şi prin expresia - cu adevărat excepţională - a feţei. Asimetria liniilor feţei, ochii întredeschişi, nasul subţire şi strâmb, gura, în fine, mâinile împreunate, ce îţi dau impresia că realmente se încleştează, contribuie în a lăsa o impresie profundă asupra vizitatorilor.
Un vechi basorelief în lemn sculptat, policrom, reprezintă stema lui Sigismund al Austriei. În acelaşi vestibul se mai găsesc câteva deosebit de valoroase scaune Chippendale, autentice, o oglindă veneţiană într-o mare ramă sculptată şi aurită, precum şi alte piese de artă, printre care o veche teracotă a urmaşilor lui Luca de Robia.
Păşind în camera principală a Muzeului, ceea ce impresionează de la început este volumul ei, ca şi lumina ce înviorează policromia obiectelor şi covoarelor: lungă de 12 metri şi înaltă de 8 metri, ceea ce reprezintă înălţimea de 3 etaje, această piesă îţi dă posibilitatea de a avea un recul şi de a putea vedea mai bine ce te înconjoară.
În dreapta, un cămin monumental de piatră din epoca Renaşterii, în fund, o tapiţerie flamandă, în stânga, o scară de stejar în serpentină formează trei importante panouri, ce atrag vederea din primul moment. Căminul este toscan, din epoca Renaşterii, sculptat în piatră; consolele de susţinere, amplasate deasupra coloanelor, sunt deosebit de delicat sculptate, cu motive specifice Renaşterii italiene.
De la polcovnicu' Dărăscu la vistieru' Amza
În cartierul "Piaţa Amzei", pe strada ce duce din Calea Victoriei către Bulevardul Magheru, putem admira "Biserica Amzei", un impunător monument istoric ce datează din anii 1898-1901. Istoricul Constantin Giurescu, în lucrarea „Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, ne aminteşte că, în a doua perioadă a epocii fanariote, Nicolae Dărăscu biv (fost) polcovnicu, va zidi biserica Amzei; numele acestei biserici se explică prin cel de-al doilea ctitor, Amza; se vede că acesta din urmă a reparat-o sau s-a impus în vreun fel oarecare atenţiei urmaşilor.
În realitate, mai înainte de actuala biserică a existat o altă biserică cu hramul Sf. Nicolae, de dimensiuni mici, cu o singură turlă, construită între anii 1807-1810. De la această dintâi biserică se păstrează pomelnicul, ale cărui slove sunt elegant săpate pe o lespede de piatră, altădată încastrată în peretele proscomodiei, acum aflată în curtea bisericii, pe latura nordică. Amza Năescu, al doilea vistier al ţării, împreună cu Dimitrie şi Dionisie Dârjescu, din agoniseala proprie şi cu fondurile lăsate de polcovnicul Nicolae Dărăscu, a ctitorit actualul lăcaş, care, abia după moartea sa, s-a numit "Biserica Amzei".
În anul 1898, biserica veche a fost demolată din temelie, din iniţiativa preotului paroh iconom stavrofor Ilie Teodorescu, pentru construirea unui nou lăcaş - cel actual- pe acelaşi amplasament. Pisania noii biserici, datată 21 octombrie 1901, ne spune:
`ÎN NUMELE TATĂLUI, AL FIULUI ŞI AL DUHULUI SFĂNT O TREIME SFÂNTĂ ÎNCHINATĂ ŞI NEDESPĂRŢITĂ. ACEASTĂ SFÂNTĂ BISERICĂ CU HRAMUL BUNA VESTIRE ŞI SF. ERARH NICOLAE, ZIDITĂ ÎN ANUL 1810 DIN FONDUL LĂSAT DE VREDNICII DE AMINTIRE FRAŢI NICOLAE ŞI DIMITRIE DĂRĂSCU CTITORII EI, RESTAURATĂ ÎN ANUL 1846 ÎN URMA INCENDIULUI DE CARE A FOST CUPRINSĂ ŞI APOI DIN NOU REPARATĂ ÎN ANUL 1875 DE EPITROPIE DIN FONDUL EI. RECLĂDITU-S'A DIN TEMELIE ACUM DIN NOU ÎN TIMPUL [LIPSĂ: REGELUI CAROL I ŞI ELISABETA DOAMNA], A ARHIPĂSTORIEI I.P.S. MITROPOLTT PRIMAT DD. IOSIF GHEORGHIAN, DIN INIŢIATIVA ŞI PRIN STĂRUINŢA EPITROPIEI COMPUSĂ DIN ICONOMUL STAVROFOR ILIE TEODORESCU-PAROH ŞI DIN DOMNII GRIGORE GĂLĂŞESCU ŞI PETRE BĂRBULESCU, DUPĂ PLANURILE ÎNTOCMITE DE DL. ARHITECT AL. SĂVULESCU. LUCRAREA A INCEPUT ÎN IULIE 1898 ŞI S'A TERMINAT ÎN 21 OCTOMBRIE 1901 CÂND I S'A MAI DAT ŞI HRAMUL SF. ÎMPĂRAŢI, PE LÂNGĂ CELE DOUĂ DE MAI SUS. CONSTRUCTOR A FOST DL. D. DOBRESCU ŞI PICTOR DL. PROF. MARCHETI UMBERTO`.
Din pisania actuală reiese că Biserica a fost distrusă de un incendiu în anul 1846, iar restaurarea a fost de mari proporţii. Cu prilejul altor reparaţii, în anul 1875, i s-au adaugăt două turle, din lemn şi tablă. Tot atunci a fost construită o fântână, în stil neoclasic, din piatră, în parte sculptată, aflată la S-V de biserică, lângă casa parohială, aproape adosată calcanului imobilului vecin, purtând inscripţia: “Ridicată de Ioan C. Petrescu în 1875”.
Biserica Amzei, o bijuterie în stilul “Art Nouveau”
În forma în care apare azi, Biserica Amzei a fost reconstruită din temelie in anii 1898-1901. În mod specific clădirilor datând din perioada anilor 1900-1910, Biserica integrează, într-un mod original, elemente ale stilului baroc, românesc vechi şi Art Nouveau, curent caracteristic începutului de secol XX. Se remarcă armonizarea, în aceeasi construcţie, a unor influenţe diferite, elemente traditionale bizantine, otomane si româneşti vernaculare – etnografice, în matricea acestui stil.
Iconostasul, amvonul şi stranele din stejar au fost făcute de sculptorul Gheorghe Babic. În exterior biserica este ornamentată cu elemente arhitecturale din piatră şi cărămidă, dintre care unele caracteristice arhitecturii neoromâneşti: asize de cărămidă, aparentă galbenă, alternate cu zone tencuite, şiruri de ocniţe sub cornişă şi brâuri bogat decorate. Aşadar, stilul arhitectural neoromânesc este redat în coordonate ”Art Nouveau”, design-ul bisericii Amzei reflectând această evoluţie in stagiul ei de început.
Din lucrarea arhitecţilor Stoica şi Ghinescu “Enciclopedia lăcaşurilor de cult din Bucureşti” aflăm că Biserica Amzei are un plan triconc, cu pronaosul uşor supralărgit şi trei turle: una mare peste naos, cu o cupolă alcătuită din "felii" de sferă terminată cu un lanternou şi două turnuri mai mici pe cele doua ante ale pronaosului, având funcţiunea de spaţii ale scărilor. Construcţia este ridicată de la sol pe un soclu masiv din piatra de cca 2 m, care-i accentuează svelteţea.
Există trei portaluri închise cu uşi din lemn de stejar sculptat care asigură accesul în biserică prin intrarea principală, dinspre vest, surmontată de un arc treflat. Intrările dinspre nord şi sud sunt protejate prin porticuri, relativ adânci, având câte o arcadă frontală în "mâner de coş", iar lateral, câte un arc "în potcoavă". Arcele frontale au deasupra câte un fronton ascuţit. Fiecare arc frontal reazemă pe coloane cu capiteluri compozite, de factură academistă. Arcadele şi stâlpii interiori sunt de sorginte renascentistă. Interiorul, foarte înalt, cu lumina naturală filtrată prin vitralii. Pe timp de noapte, interiorul bisericii este luminat de trei candelabre mari din bronz. Expresie a stilului Art Nouveau, acest frumos monument istoric din centrul Capitalei păstrează un potir de argint donat de Nicolae Dărăscu, fratelui său, pentru biserica Sf. Ionică Moldoveni şi apoi adus la biserica Amzei.
În prezent, Biserica trece printr-un profund proces de restaurare, atât interioară cât si exterioara, menit să prezerve toată însemnatatea ei pentru generaţiile ce vor veni.
Biserica Amzei poartă hramul “Bunavestire”
Fiind Preacurată Fecioară, Maria se îndeletnicea în templu, nu numai în neîncetată rugăciune către Dumnezeu, dar şi cu citirea dumnezeieştilor cărţi, cu proorocia lui Isaia: Iată fecioara va zămisli în pântece şi va naşte Fiu şi se va chema numele lui Emanuil, care se tâlcuieşte, Cu noi este Dumnezeu. “Era foarte isteaţă la minte, iubitoare de învăţătură şi se îndeletnicea cu citirea Scripturilor” scriu despre dânsa Sfîntul Epifanie şi Sfîntul Ambrozie. Iar istoricul bisericesc Gheorghe Chedrin spune despre dînsa că, încă în vremea vieţii sfinţilor săi părinţi, a învăţat bine Vechiul Testament.
Sărbătoarea „Vestirii Nașterii Domnului” se ținea în Răsărit încă din anul 550, la 25 martie şi amintește de ziua în care Arhanghelul Gabriel îi vestește Fecioarei Maria că a fost aleasă să devină mama lui Iisus Christos. Icoana Buneivestiri este pictată în toate lăcaşurile de cult ortodoxe pe uşile Împărăteşti. Ziua de Bunavestire este o zi de bucurie pentru întreaga Biserică. De aceea şi troparul spune: „Astăzi este începutul mântuirii oamenilor şi arătarea Tainei celei din veac, Fiul lui Dumnezeu Fiul al Fecioarei se face”. Buna-Vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpului” (Gal 4, 4), adică împlinirea făgăduințelor și pregătirilor venirii lui Hristos. Maria este chemată să-l zămislească pe Fiul lui Dumnezeu. Încuviințând, a devenit Născătoare de Dumnezeu. În popor, sărbătoarea se mai numeşte Blagoveştenie. În calendarul popular, Bunavestire este ziua în care se spune că va cânta pentru prima dată cucul, cel care vesteşte lucruri importante în viaţa omului, el fiind perceput ca o pasăre cu strămoş mitic, cu puternic substrat erotic şi care anunţă venirea primăverii. Se spune că cel care aude cântecul cucului, dacă numără de câte ori cântă, va şti câţi ani mai are de trăit. Bătrânii sunt de părere că nu este bine să te prindă cântatul cucului cu stomacul gol şi nici nu este bine să auzi cântecul venind din spate sau din partea stânga, căci înseamnă că aduce veşti proaste. Tot în această zi nu ai voie să te cerţi că este mare păcat, iar cine se ceartă va avea necazuri tot anul. Pentru ca roadele să fie bogate în livezi, pomii se ameninţă cu toporul şi se stropesc cu ţuică. Nu se pun ouă sub cloşcă fiindcă puii vor ieşi cu câte două capete şi patru picioare! Dacă ziua de Bunavestire este o zi cu ceaţă, primăvara va fi călduroasă. Se spune că aşa cum este ziua de Bunavestire, aşa va fi şi în ziua de Paşti! Este bine să mănânci peşte, ca să fii sănătos şi vioi ca peştele în apă. „ca să fie sănătos ca peştele în tot anul”! Buna Vestire sau Blagoveştenia, cum se mai numeşte în popor, e o sărbatoare cu dată fixă, 25 martie, de la care începe să curgă perioada de 9 luni - pană la Crăciun - cât Maria L-a purtat in pântece pe Iisus.
